Pile și relații

Zilele trecute am avut ocazia să înțeleg mai bine un adevăr fundamental în creștinism, și anume că natura ultimă a realității e personală.

Eu nu am citit foarte multă teologie. Însă, mai concret, am ajuns în situații în care nu m-aș fi descurcat singură și aveam nevoie de ajutor din afară. Căutam ceva de lucru și m-am rugat pentru asta, iar o prietenă mi-a sugerat o soluție și m-a și ajutat să o aplic. Apoi, am auzit cum Dumnezeu a susținut o excursie misionară a unor prieteni în Tanzania și, în fine, de când ne-am mutat în Ardeal am tot depins de unul și de altul pentru diverse servicii.

Și atunci mi-a picat fisa. Mi-am amintit de toate lucrurile frumoase sau urâte care mi-au marcat viața și am realizat că, de fapt, cele mai mari bucurii și cele mai dificile traume le-am „primit” în relații. Toate realizările mele au fost posibile datorită unor oameni potriviți, aflați la locul potrivit. Și toate problemele mele au de-a face cu refuzul altora de a ieși din ei și de a veni spre mine, sau cu încăpățânarea mea de a trăi doar pentru foloasele proprii.

Odată, am auzit un mesaj de-al lui Dean Sherman, care spunea că dacă rădăcina tuturor relelor din lume este iubirea de bani, soluția tuturor problemelor sunt relațiile. Pare simplist, dar asta înseamnă că dacă ai o problemă, soluția ei va veni într-un fel sau altul printr-o relație. Sau că problemele vin dintr-o relaționare greșită la alții.

Această afirmație schimbă radical lucrurile. Mă întreb dacă nu cumva sistemul „relațiilor”, care funcționează într-o formă mai mult sau mai puțin coruptă peste tot pe mapamond (de la „pile” la „recomandări”), nu este altceva decât o reminiscență a chipului lui Dumnezeu în noi care ne îndeamnă să urmărim și interesele celorlalți. Adică, a ideii că toate lucrurile au de-a face cu relațiile și că viața unui om nu poate fi schimbată prin eforturi proprii, prin realizări proprii, ci numai prin relații. La urma urmei, numai relația cu Dumnezeu ne poate orienta pe o traiectorie corectă pentru celelalte relații și lipsa relațiilor, mai mult decât lipsa banilor, este motivul pentru care mulți aleg să-și curme viața.

Se pare că am fost creați pentru comuniune și comunitate, nu pentru servicii impersonale și hârtii care deschid uși.

Afirmația presupune, de asemenea, că nu banii sunt soluția la problemele omenirii, contrar trendului de gândire oficial. Diavolul încearcă probabil să ne inoculeze tot felul de minciuni de genul acesta, ca nu cumva să urmărim relațiile, ci banii și realizările. În Împărăția lui Dumnezeu, nu se vinde și se cumpără, ci se dă și se primește. Lumea măsoară oamenii după bani, Dumnezeu după relații.

Dumnezeu Însuși nu e doar spirit, ci o persoană. El trăiește pentru noi și din personalitatea Sa se revarsă asupra noastră soluțiile vieții de zi cu zi. El urmărește binele nostru suprem, iese din Sine și vine spre noi, slujindu-ne.

Ale cui foloase le voi urmări astăzi?

 

Reclame
Publicat în Lumea dintre urechile mele | Lasă un comentariu

Nu!

De câteva luni încoace, minunea noastră de fetiță, care acum are 1 an și 10 luni, a intrat într-o fază (așa ne place să credem, că e numai o fază!) de negație. Orice o întrebi („Vrei să mănânci?”, în mod special), orice îi spui să facă („Hai la mami!”), răspunsul este aproape invariabil același. Cei care aveți copii de 1 an jumătate – 3 ani, știți prea bine la ce mă refer. Și poate că veți vrea să-mi împărtășiți și mie cum ați reușit să treceți peste această perioadă fără să vă transformați într-un tiran sau într-un titirez (a se citi „părinte învârtit pe degete de către copil”)…

Înțeleg tot mai mult în ultima vreme că exercitarea autorității de către părinți este cel puțin tot atât de dificilă ca exersarea ascultării de către copii. Faptul că fiecare parte va fi trasă la răspundere pentru cum și-a asumat rolul, de părinte, respectiv de copil, mă face să fiu foarte conștientă de nevoia mea de înțelepciune divină. Citeam de curând că pentru părinți e foarte greu să nu adauge la autoritatea cu care au fost învestiți de Dumnezeu și propria mânie, și propriile motivații de a-l face pe copil să asculte (cum ar fi să asculte de tine de frică sau din dorința de a-ți câștiga aprobarea sau dragostea ș.a.). Datoria noastră e să ne facem copiii să înțeleagă că ascultarea lor ultimă trebuie să fie de Dumnezeu, nu de oameni. Și chestia asta nu se învață decât prin exemplu: adică, dacă noi, părinții, nu ne raportăm la Dumnezeu ca la autoritatea supremă, nici copiii noștri nu vor învăța să o facă.

Copiii au darul și talentul de a te face să te dai de gol. Te întind până când te frângi și îți dai arama pe față. Și e bine că e așa, pentru că altfel n-am ști și n-am avea ocazia să aflăm cât de ipocriți suntem și cât de multă nevoie avem de Dumnezeu. De când o avem pe Abigail și suntem, deci, părinți, am învățat multe, foarte multe despre ce înseamnă că Dumnezeu ne este părinte și noi, copiii Lui. Și nu de puține ori și noi suntem (blocați) într-o fază de negație („fază de negație” este, de fapt, denumirea umanistă, eufemistică, a „neascultării”). Dumnezeu îmi spune să iert, iar eu zic: „Nu!”. Îmi spune să slujesc, iar eu răspund: „Nu!” Îmi spune să mă bucur, să dăruiesc – și eu nu vreau. Și multe altele. Sau, mai rău, cu gura zic „Da, Doamne!” și cu fapta fac ce vreau. Să nu ne înșelăm, zice Scriptura, pentru că vom secera ceea ce semănăm. Inclusiv din copiii noștri. Mai ales din ei.

Și partea cea mai rea e că neascultarea este și foarte păguboasă: când îl are pe NU în brațe, Abigail refuză până și ciocolata! Așa, din inerție. Mi-e greu să înțeleg cum poate cineva refuza așa ceva – chiar dacă, în cazul ei, e o dovadă de înțelepciune, la vârsta asta, cel puțin:D

Încercăm acum să o învățăm alternativa negației. Adică, în loc de NU, să zică DA, MAMI! și să și facă ce zice. De câteva ori pe săptămână, ne iese. Din câte am observat, asta se întâmplă cam tot atât de des cât ascultăm și noi de Dumnezeu….

O fi vreo legătură mistică între cele două, nu știu, dar nici coincidență nu poate fi…

Publicat în Abigail: faze și fițe | Etichetat , , | 2 comentarii

Derek Prince, „Soți și tați”, ed. Neemia, Brașov, 2009, trad. Mirela Bolea

Pentru că sunt căsătorită și am un soț minunat, pentru că îmi doresc să avem o căsnicie care să-L onoreze pe Dumnezeu, încerc să fiu la curent cu ce se mai scrie pe această temă în lumea creștină. Îmi place nu atât să aflu lucruri noi, cât să mi se amintească cele vechi – acele principii care au ținut împreună, de-a lungul secolelor, milioane de oameni temători de Dumnezeu. Recunosc că citesc despre viața de căsătorie și pentru că a noastră nu este una din acelea care curge de la sine. La noi, sunt diferențe mari de reconciliat din multe puncte de vedere și este nevoie de un efort comun pentru atingerea intimității. Acum, poate că, de fapt, nici nu există căsătorii care să curgă de la sine și acesta este un mare și păgubos mit al modernității…. Dar, să revin la Derek Prince (1915-2003), care a fost căsătorit de două ori și a fost tată a 12 copii adoptați.

Derek Prince nu scrie noutăți, dar scrie cu un soi de autoritate pe care ți-o dă adevărul. De pildă, „mulți oameni vorbesc și se comportă ca și cum căsnicia ar fi un experiment. Acest lucru este greșit. Căsnicia este o dedicare, nu un experiment. A vorbi despre o dedicare experimentală este o contradicție în termeni. Dumnezeu va elibera harul de care are nevoie un bărbat sau o femeie pentru a trăi în unitate cu partenerul său doar pe baza unui devotament reciproc.” (p. 21)

Și: „am ajuns să înțeleg că, pentru a pregăti ceva bun, o prăjitură sau o plăcintă, există adesea un ingredient esențial, de a cărui aromă depinde întreaga rețetă. Chiar și atunci când toate celelalte ingrediente sunt prezente și corect amestecate, fără acest ingredient-cheie, prăjitura sau plăcinta nu are niciodată gustul pe care ar trebui să-l aibă(…). Pentru mine, care sunt de origine engleză, o prăjitură fără marțipan nu este o prăjitură de Crăciun. Marțipanul este cel care face diferența.” La fel, „într-o căsnicie creștină, marțipanul este frica de Domnul. Fără acest ingredient special, căsnicia rămâne la același nivel cu o căsnicie între necredincioși. Nu poate deveni niciodată ceea ce Dumnezeu a intenționat să fie. Îi va lipsi acea aromă specială care ar trebui să o distingă de căsniciile dintre necredincioși.” (p. 38)

Săptămâna trecută am avut un conflict mai amplu și, în furia mea oarbă, am pierdut perspectiva asupra lucrurilor. Cumva, am uitat că relația noastră nu se desfășoară doar în plan uman, că ea se ghidează după legile dragostei lui Dumnezeu… Însă, citind din „Soți și tați”, m-a frapat simplitatea unui adevăr: ingredientul esențial al unei căsnicii este frica de Domnul! Așadar, atunci când nu mai înțeleg de ce mi-a dat Dumnezeu un astfel de partener care nu mă înțelege, atunci când mi-e greu să iert și să uit, atunci când sunt grabnică la mânie, când mi-ar plăcea „să-i scot ochii” soțului meu pentru tot felul de neajunsuri…  ei bine, în momente ca acestea, nimic – dar absolut nimic!, niciun contract social, niciun soi de bunătate umanistă, nici teoria toleranței reciproce, nicio altă teorie lipsită de Dumnezeu – nu-mi dă un motiv suficient de convingător pentru a face „the right thing”. Numai frica de Domnul mă impulsionează destul cât să mă hotărăsc să iert și să iubesc și numai Duhul Lui mă susține în hotărârea mea.

Frica de Domnul este începutul înțelepciunii…

Publicat în Cuplu: momente si schite | 1 comentariu

Despre pierdere și câștig

Nu știu alții cum sunt, dar mie îmi vine foarte greu să trec peste o pierdere. De altfel, foarte rar mi s-a întâmplat să-mi pierd cheile sau telefonul sau vreun lucru. Aș putea spune chiar că una dintre temerile mele profunde este aceea de a-mi pierde vremea. Nu știu când și cum mi s-a întipărit în minte și în inimă această frică de irosire, poate e ceva intrinsec ființei umane.

În orice caz, de curând am trecut printr-un episod în care „am pierdut o sarcină” (a se citi „am pierdut doi copii, patru luni de viață, credința inocenta de copil în Dumnezeu, susținerea disertației și multe altele”). Dincolo de devastarea sufletească care a urmat acestei pierderi cumulate, L-am simțit pe Dumnezeu șoptindu-mi că, în economia (sau, mai bine, iconomia?) Lui, aș putea converti aceste pierderi într-o comoară adunată în cer. Băieții mei, Luca și Natanael, nu sunt pierduți, ci sunt alături de El. Iar cât despre celelalte pierderi, ele se transformă în sufletul meu în lecții de viață: mai concret, credința inocentă în Dumnezeu devine o credință încercată, iar lunile în care am zăcut sub povara plămădirii vieții din pântecele meu sunt câștigate prin faptul că Luca și Natanael sunt ființe vii, cu suflet etern, pe care voi avea bucuria să le întâlnesc cândva. Această pierdere a fost jertfa mea întru veșnicia lor.

Ar fi multe de zis despre pierdere și câștig, dar în final întrebarea care se pune este: „Cine te declară pierzător sau câștigător?” Dumnezeu, se pare, vede lucrurile pe dos: îți pierzi viața atunci când ți-o câștigi, îți câștigi sufletul atunci când îți pierzi viața și alte asemenea paradoxuri. Aș vrea, Doamne, atunci când îmi închei socotelile cu viața, Tu să mă declari câștigătoare! Aș vrea să nu-mi fie frică de pierderi. Aș vrea să-Ți mulțumesc pentru nespusa mângâiere pe care găsesc în promisiunea învierii, în adevărul că Tu ai învins moartea și că puterea ei de separare este doar temporară… Cu tine, nimic nu e pierdut. Mulțumesc!

Publicat în Lumea dintre urechile mele | 1 comentariu

Bun venit!

Ca o primă încercare de a mă adapta la cultura ardelenească în care tocmai am pătruns, iată că mă înființez și eu în blogosferă! Nu am nimic deosebit de zis, doar despre mine și despre alții apropiați mie, despre viață în general, așa, ca și când mi-aș bea cafeaua la o vorbă cu cineva drag. Dacă vă place cafeaua sau vorba bună, vă invit să mai povestim despre „lumile dintre urechile noastre”…

Publicat în Lumea dintre urechile mele | 3 comentarii